O poveste buna este una care deja s-a intamplat si care nu mai face parte din izvorul continuu al prezentului.

Un moment de chin impresioneaza odata ce s-a intamplat. De exemplu, oricine vrea sa auda povestea unui fost dependent de droguri, dar nimeni nu vrea sa o auda pe cea a unui actual dependent care vrea sa se lase. 

Nimeni nu vrea sa afle de agonia ta decat dupa ce a avut loc, dupa ce s-au linistit apele. 

Deseori, partea cea mai interesanta a unui discurs consta in relatarea modului in care protagonistul a trecut peste momentele grele, ci nu in faptul ca el mai traieste si azi, si are problemele sale in continuare, doar ca sunt diferite.

Noi vrem sa glorificam oamenii. Dorim sa ii impregnam in memorie in forma lor eroica, pura, vrem sa uitam ca sunt oameni. Acei eroi sunt niste proiectii ale aspiratiei noastre catre perfectiune. Si refuzam sa credem ca si ei sunt oameni, ca noi, pentru ca scuzele pentru care nu ne ridicam sa facem si noi acelasi lucru pe care l-au facut si ei nu mai sunt valabile.

Refuzam sa credem ca acel erou e om si ca viata ii merge mai departe. Noi vrem sa il imortalizam in acele momente eroice si gata. Nu ne intereseaza momentele in care a injurat, a plans, a ras. Noi vrem momentele in care a invins, si le vrem atarnate pe perete, si vrem sa ne uitam la ele in fiecare moment in care noi ne simtim inferiori. In loc sa mergem si sa ii inlocuim pe acei eroi, sa devenim ei, noi ne complacem si ne spunem ca deja nu mai este loc de alti eroi. Ca totul s-a descoperit macar o data. Ca e prea tarziu, sau e prea devreme. Ca deja este cineva in acel tablou, ce rost mai are sa incercam sa il ocupam si noi?

Si uite asa trece fiecare zi, asa ne mintim fara rusine. 

Si poate ca la sfarsitul vietii, ne trezim. Unii sunt norocosi si o fac mai repede, dar sunt si putini. Insa majoritatea simt aceste revelatii atunci cand isi vad viata in fata ochilor. 

Cine a spus ca moartea e linistita mereu la batranete? Majoritatea mortilor sunt agitate, pentru ca victima se mai zbate sa faca ceva atunci cand o coplesesc toate regretele. Insa oricat s-ar zbate, e inutil. Si e un sentiment frustrant, ca atunci cand vezi un abuz si stii ca nu poti ridica un deget, dar inauntrul tau arzi si vrei sa lupti. Si de ce? Pentru ca pentru tot restul vietii ai crezut ca mai ai timp si ai uitat ca ceasul bate. Pe cine ai pacalit crezand ca iti poti fi propriul erou, numai ca nu azi? Numai tu stii raspunsul. Dar doare. Doare sa stii ca ti-a expirat biletul si ca nu mai ai bani de altul. Doare sa stii de potentialul tau, pe care l-ai aruncat la gunoi din momentul in care te-ai complacut. Doare sa stii ca ai putut, dar nu ai vrut. Doare. 


Si de aceea, privirea sticloasa nu este una de impacare, ci una de tortura. Pentru ca mintea este, inainte de toate, cel mai sadic tortionar.

Batranetea nu se termina cu pace, dar se termina cu o revelatie. Aceea ca puteam face mai mult, dar am facut mai putin. 

Dar exista un mod prin care poti evita asta. Tot ce trebuie sa faci e sa iesi din faza negarii (cea in care se afla oamenii pentru o mare parte din viata lor) si sa te trezesti acum, cat mai poti ridica un deget.

Iasi - Movileni (40 km)

Prima poză. Se promite a fi o călătorie pe cinste.

               

                                             Pe aici începea să se termine pista.

                                             Prima idee a fost că poate s-a strecurat vreun iepure pe-acolo.    

                                            Auzisem o pasăre. Am încercat să o pozez, nu am avut succes.

   Prima aventură. Trecusem pe sub bariera care îmi sugera că e teren privat,
doar pentru a avea parte de acest peisaj. Știam că fructele dulci sunt pe crengile de sus.

   De aici am înaintat la vale vreun kilometru. Credeam că nu o să reziste bicicleta, dar aparent e un tanc sovietic pe două roți. Aproape ajunsesem în gospodăria omului. Mă latrau dulăii, iar moșul de acolo credea că am venit la furat. Încet-încet, am șters-o și de acolo, deși dealul acela accidentat era greu de urcat chiar și fără bicicletă.

 Cum am ajuns din nou la răscrucea de drumuri, acest drum îmi amintea de Franța interbelică. Poate că ar trebui sa cerem drepturi de autor de francezi.

 Sincer, nu știu ce e această structură, dar am ales să o pozez. De ce nu?

 Desigur că nu m-am oprit acolo. Am făcut dreapta și, deși m-am împotmolit în argilă, măcar am prins peisajul acesta.

                                          Vandalii s-au simțit artiști.

 Deja eram în Breazu aici. După ce am găsit cea mai abruptă vale, după ce am dat de o javră ce știam sigur că o să îmi pună bețe in roate la întoarcere (și chiar a făcut-o, iar eu am urcat același deal ajutat acum și de adrenalină, dar nu m-a urmărit prea mult), am decis să fac aceasta poză. Aici se dau copiii cu sania iarna. Eu sigur nu aveam curaj s-o fac cu bicicleta.

 Acel turn alb și îndepărtat este la mijlocul dealului de care vă vorbeam. Am vrut să văd dacă am mai înaintat un pic de atunci.

   Drumul acesta șerpuitor oferă o anumită autenticitate peisajului. Dacă aș fi avut o cameră mai bună, poate l-aș fi scos mai bine în evidență.

 Deja eram în Movileni aici. O viespe nu îmi dădea pace și am făcut poza foarte repede. Contrastul dintre umbra care mă acoperea și luminozitatea ridicată din îndepărtare este cu adevărat interesant.

 Acest drum mărginea o pădure mică, ca și cum ar constitui o graniță naturală dintre om și mediu.

  Oboseala fizică era un mod de a-mi aminti că traseul a meritat într-adevăr. După 3 ore cu pauze destul de lungi, am ajuns acasă cu o satisfacție uriașă (probabil și din cauza endorfinelor eliberate după efort îndelungat).
  Dar surpriza cea mare a fost în momentul în care am privit pozele. Parcă erau ale altui om. Parcă făceau parte dintr-un jurnal de bord al unui mare explorator, nu din telefonul unui copil de 16 ani. Acelea au fost chiar picătura care mi-a dovedit că am făcut ceva util în ziua aceea. Sentimentul straniu îmi sugera, totuși, că nu pot reda realitatea pe care am perceput-o în acel moment în niște simple imagini, din păcate. Eh, pentru moment, aceste poze vor fi suficiente pentru a vă oferi măcar o idee în legătură cu ce se poate realiza cu un strop de voință și un cadru de aluminiu susținut de 2 roți.   Până când se inventează transferul de gânduri, va trebui să vă mulțumiți cu atât. 

La ce să vă așteptați

  În primul rând, acesta nu este un blog scris de un ciclist profesionist.
  În al doilea rând, autorul acestui blog își rezervă dreptulde a posta și alte subiecte care nu au vreo tangență cu tema principală, mai ales că nici nu efectuază câte un traseu major in fiecare weekend. 
  Acestea fiind spuse, vă invit să admirați alături de mine niște peisaje liniștitoare sau revoltătoare, rurale sau urbane. Toate pozele au și o poveste în spatele lor, iar câteva din ele transmit și un mesaj.
  Sper ca măcar unul din potențialii mei cititori să fie cel puțin motivat să iasă din casă, să se urce pe o bicicletă și să plece la drum. Nu mai visați la călătorii scumpe și de neuitat sau la locuri și peisaje mirifice, când ele vă așteaptă gratis la vreo 50 km distanță de casă. Și nici măcar nu vă trebuie o bicicletă, deși e de preferat să aveți una.